POVESTEA COPACILOR
Odată, demult, copacii au pornit să-și caute o așezare pe întinsul țării. Au plecat de la țărmul însorit al mării către culmile înzăpezite ale munților.
Întâi salcâmul și-a tremurat bănuții frunzelor și a hotărât să rămână pe loc.
- Or să te bată vânturile din larg și nisipul o să-ți prăfuiască frunzele!
- Nu-i nimic, s-a scuturat vesel salcâmul. Îmi place soarele fierbinte și marea albastră. Și apoi … trebuie să rămână cineva și aici. Drum bun!
Drumul ducea de-a lungul văilor și cotea pe lângă râuri șerpuitoare. Sălciile s-au aplecat cu crengile deasupra apei și s-au oprit pe mal.
- Ne primiți printre voi, sălciilor? au întrebat răchitele.
- Da! răspunseră în cor sălciile.
Și răchitele s-au oprit pe malul plin de umezeală al râului. Mai departe, drumul urca ușor pe coline însorite.
-Aici e de noi! – au spus pomii roditori.
Și s-au răspândit pe coastă: vișinii, cireșii, merii și perii, gutuii și nucii.
Plopilor le-au plăcut drumurile întinse ca niște panglici cenușii și s-au înșirat de-o parte și de alta, să străjuiască drepți ca lumânările.
Ceilalți copaci au mers mai departe.
Pe culmea dealurilor, teii au făcut horă cu castanii și s-au luat la întrecere: cine o să înflorească mai frumos? Castanii au ridicat pe crengi ciorchini de floare ca niște candelabre.
Teii și-au aninat cerceluși de flori mărunte și aurii. Vântul a luat mireasma lor și a dus-o spre câmpie, unde iarba a suspinat:
- Ah, ce frumos miroase!
- Ce s-a întâmplat? – au întrebat vrăbiile, amețite de parfum.
- Au înflorit teii, a șoptit vântul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu